Ca un metronom, poezia lui Ionuț Manea măsoară timpul dintre a fost și nu va mai fi. Sau să fie acel timp dintre părea că a fost și acum nu mai pare? Iluziile și amintirile se dizolvă, în poemele din Scrisoare pentru Ping Su, în felurite imagini și stări cu iz suprarealist, cu margini difuze, vagi. Recunosc în acest volum revolta unui Maiakovski, temperată de spiritul pedant, aproape matematic, al lui Pound, căruia i se alătură – în mod contrastant – dicteul automat al suprarealiștilor. În joaca de-a măștile, în metamorfozele sale, eul liric își apropriază până și numele cărora le sunt dedicate poemele. S-ar putea spune că toate acele nume din dedicații sunt, la urma urmelor, doar niște măști, heteronimi asumați fără restricție de eul liric. Ionuț Manea, ca și în proză, se dovedește a fi, iată, și în poezia sa, o voce originală, care promite foarte mult și la care merită, o spun cu toată încrederea, să fim atenți.

Raul Popescu