Definită cel mai adesea ca „rană provocată intenționat pe propriul corp”, automutilarea este, cel puțin din punct de vedere social, un subiect tabu.

„Sufletul pe piele” este o cartografie a autovătămării, o abordare istorică a acestui controversat fenomen, și conduce către concluzia că el nu poate fi înțeles în afara contextului istoric și cultural al unei epoci anume.

Ea însăși, victimă a acestei dezordini mentale calificată de psihiatrie drept efect al unei personalități de tip borderline, depresive, bipolare, anxioase, schizofrenice sau histrionice, Sarah Chaney reușește să provoace într-un stil aproape didactic majoritatea ideilor preconcepute despre automutilare, afirmând că cercetarea academică nu va putea fi cu adevărat obiectivă câtă vreme nu va contextualiza această manifestare și nu va renunța la a discrimina – cel mai adesea în funcție de sex – și la a aplica tratamente crude și alienante.

Cartea nu este doar o relatare egotică a propriilor experiențe de autovătămare ale autoarei, ci devine curând o istorie detaliată a diverselor tipuri de automutilare de-a lungul veacurilor, inclusiv a practicii lăsării de sânge sau a castrării.

Erudită, eclectică, scrisă pe un ton nu arareori metalic, cu ritmuri rapide și imagini puternice, „Automutilarea-Sufletul pe piele” este în cele din urmă o analiză decentă, respectabilă și destul de imparțială, dar nu numai atât. Marele merit al acestei lucrări – ce ar putea deveni piatră de bornă pentru profesioniștii psihiatriei – este acela de a contextualiza, cu sârguință, meticulozitate și profunzime, sprijinindu-se pe surse bibliografice impresionante, acest subiect delicat și prea puțin cunoscut.

Autoarea oferă argumente convingătoare pentru a scoate autovătămarea din colții reducționismului psihiatric, susținând că ea nu e limitată de educație, vârstă, orientare sexuală, statut social sau religie, și îndreptând atenția profesioniștilor către faptul că unul din resorturile automutilării – poate cel mai important – este nevoia de a externaliza o durere interioară ce poate deveni copleșitoare. Căci, în lipsa accesului la o rețea de suport social, automutilarea poate crea sentimentul temporar că ești viu, că poți controla durerea provocată de un abuz, fie el sexual sau psihic, că îți poți reorganiza și stabiliza lumea.

În perspectiva lui Sarah Chaney, vocea căreia îi este interzis să se audă, se mută pe piele!

Practica tatuării

La „British Museum” sunt expuse două mumii vechi de 5000 de ani ce provin din Luxor – un bărbat și o femeie. Bărbatul are tatuată pe umăr o oaie, iar femeia – în „S” stilizat. Probabil că astăzi, acest cuplu ar trece complet neobservat într-un bar din Manhattan sau într-o cafenea din București.

S-a presupus, de altfel, că, dacă peste două sute de ani, cineva va căuta o imagine a omului de astăzi, cu siguranță aceasta ar fi tatuată. Odată cu această profeție s-a mai făcut o presupunere: acest fenomen de masă ar avea o puternică legătură cu individualismul societății occidentale.

Pe de altă parte, „bijuteriile” acestea cutanate și colorate, purtate deopotrivă de prim-ministrul Canadei și de David Beckham sunt promovate și vândute ca orice obiect care are rolul de a accentua iluzia singularității. Care este rolul tatuajului în largul peisaj al automutilării și al manipulării celuilalt? Veți afla citind această carte.

"Castrati"

În 1705 se năștea în apropiere de Napoli unul dintre cei mai mari cântăreți de operă ai lumiii – Carlo Broschi, alias Farinelli. Vocea sa pură, extrem de puternică, aptitudinea de a-și modula intonațiile glasului și expresivitatea sa muzicală se datorează castrării la care a fost supus când era un băiețel de zece ani.

În epocă, ablațiunea aceasta nu constituia câtuși de puțin subiect de pudibonderie, iar familiile din care proveneau castrații secolelor XVII și XVIII aveau obiceiul să solicite tot felul de stipendii sau să ceară ca viitorul maestru să se ocupe în întregime de starea materială a fiului lor.

Farinelli a fost precedat și urmat de numeroși alți „castrați”, până când, în 1902, Papa Leon al XIII-lea a încercat să pună capăt acestei practici, interzicând eunucilor să cânte în „Capela Sixtină”.