Această carte prezintă plantele de leac folosite în medicina primitivă a poporului român.

Potrivit lui George Bujorean, poporul român are credinţa că orice plantă este de-un leac oarecare. Astfel, pentru albirea dinţilor sau întărirea gingiilor se iau două dramuri de coajă de chină-roşie, două dramuri praf de spumă de mare, două dramuri coajă de rodie, două dramuri praf de rădăcină de micşunea, un dram de praf de cuişoare şi un dram clei de misă. Acestea toate, făcute praf subţire, se pun într-o cutioară şi apoi să se frece des dinţii şi gingiile, că totdeauna vor fi curaţi şi sănătoşi.

Pentru bătături la picioare să se facă leşie tare de ciocalăi şi să vâre picioarele într‑însa fiind fierbinte, cât se va putea suferi, şi să le ţii până ce se va răci leşia; atunci ele vor ieşi afară din picior, după care să le tai binişor cu briciul. În urmă să legi locul cu usturoi pisat şi să-l ţii necontenit, până se vor usca de tot. La cele de printre degete se poate pune şi lână de oaie cu usuc. După scoaterea picioarelor din leşie şi tăierea bătăturilor se pot arde şi cu piatraiadului, care iarăşi le va secătui. Această operaţie cu leşia şi arderea lor să se facă mai de multe ori, până vor seca. Se leagă ceapă coaptă cu oţet.