Eu, poet ca structură și organizare intrinsecă, am fost cucerită de limbajul metaforizat, încifrat, purtător de simboluri și încărcături poetice. Cartea își afirmă abordarea și statusul, crezul și sensul începând cu primul cuvânt, „Groapa”, metaforă care exprimă și-și asumă bariera, granița, portalul care separă elemente, noțiuni, realități prezente sau trecute dar antitetice și profund, esențial și incontestabil diferite: viața la țară vs. viața la oraș, trecut vs. prezent, puțin vs. mult, copilărie vs. maturitate, comunism vs. democrație, ieri vs. azi… Odată cu prefața, are loc o detronare, răsturnare a valorilor, care este dezavuat atribuită schimbării de domiciliu: urban—mașini, apartamente, bani, serviciu, proiecte vs. rural—groapă/pământ, bălării, apă de la marginea satului/de ploaie (metafora „limitrofă”) și uscăciunea/seceta care fac roadele/recoltele dependente de elementele meteorologice/naturale (omul la mila capriciilor naturii). O altă metaforă adânc impregnată în structura cărții este aceea a dezrădăcinării și înrădăcinării, atât prin mutarea/schimbarea de domiciliu a „gropii”, cât și prin relația copilului cu tatăl natural, în „Di’s tălane!”, vorbind despre legături care se nasc sau se rup cu pământul, cu „sângele”, cu trecutul, cu prezentul, cu istoria, cu contemporaneitatea, cu alte etnii, cu conaționalii, cu alții sau cu sine.

Într-un ton duios, narațiunea ne permite o întoarcere în timp, un timp în care valorile atingeau alte cote, pe o altă scală, când fiind mai simplu era mai curat, mai cursiv și mai flexibil ( ziarul „Scînteia” și multiplele sale întrebuințări). Moartea bunicii Gica trezește în noi moartea bunicilor noastre, este una universală și perpetuu dureroasă. Metaforizarea deghizată în cuvinte simple, fluente și cursive este prezentă și aici prin actul de a scrie în colbul drumului, cu un băț, „știrea” morții bunicii—simbolismul vieții (în literele achiziționate cu sprijinul bunicii) și al morții (țărâna în care ne întoarcem) redau ciclicitatea vieții.

Subtitlurile constituie, în sine, un periplu prin simbolistica vieții de copil crescut la țară, constituie miezuri, sâmburi în jurul cărora crește zemoasă și aromată pulpa fructului copilăriei, cu piciorușele în glod sau colb, la sânul buneilor, în căldura galbenă a verilor, în gerul mușcător al degețelelor clădind la omul de zăpadă: „Di’s tălane!”, „Mamaia Gica”, „Garduri”, „Corcodușele”, „La serbare”, „Câmpia”, „Leacul”, „Spaima”, etc. Aceste vremuri vechi amintesc de buna vecinătate, de viețuirea în bună pace, când timpul era mai îngăduitor cu omul și când omul era mai tolerant cu seamănul său.

Aventurile cu Albuș sau cu Rih, câinii, sunt acele aventuri generice ale copilăriei la țară pe care toți, din categorie, le deținem și le povestim cu haz și însuflețire de câte ori ne adunăm cu oameni dragi, în momente de suflet și care se transformă dintr-un accident, picurat cu sânge uneori, într-o apropiere legată prin hohote de râs. Umorul este acela veritabil, ca și sufletul țăranului de demult, neaoș, energic, fără ranchiună și resentimente, cu haz de necaz, brut ca și blând, carnal ca și de suflet. Sudalmele arată cum este țăranul încropit și cum e viața lui, aspre și-ntr-o descărcare tumultoasă care lasă sufletul curat pentru împărtășania și închinăciunea curățeniei din postul sărbătorilor.