Paul Chetreanu-Don a înţeles că nu poţi scrie niciodată ceea ce se numeşte biografia lui Nietzsche, pentru simplul fapt că Nietzsche a încercat din răsputeri şi mereu să zădărnicească orice încercare a lectorilor săi de a crede acest lucru. Aici, fidelitatea lui Nietzsche faţă de propriul său dicton, acela că „faptele nu există, există doar interpretări”, este remarcabilă, cu atât mai mult cu cât Nietzsche a fost de la început întotdeauna sensibil la auctorialitatea sa, pe care şi-a cultivat-o cu o grijă ieşită din comun, chiar şi pentru un literator-filosof, şi pe care a legat-o strâns, deşi inextricabil, de destinul său de gânditor. În acest sens, Zarathustra nu este decât, poate, cea mai reuşită strădanie a lui Nietzsche de a zădărnici propria biografie.
„Adevărul este un aspect subiectiv al fiecărei persoane. Adevărul cuiva nu poate fi valabil în unanimitate. Fiecare își are adevărul lui (…)”, spune autorul cărţii de faţă. Nietzsche a înţeles iluzia autenticităţii ca adevăr pur din mitul platonic al oglinzii: pentru om şi ceea ce este omenesc în el, reflectarea în oglindă nu este niciodată expresia adevărului intransigent a „ceea ce este”, ea nu e decât o creaţie – în cel mai bun caz, iluzia unui ideal. În locul biografiei, însă, filosoful-scriitor a îngăduit cititorilor săi să spere într-o spectrografie, într-o ghicire necontenită a chipurilor, a feţelor autorului Nietzsche în prisma alambicată a operei sale. (ŞTEFAN-SEBASTIAN MAFTEI, lect. dr., UBB, Facultatea de Istorie şi Filosofie, Departamentul de Filosofie)