Ioan T. Morar este un poet religios.

Umorist irezistibil și izvor inepuizabil de poante în viața civilă, Ioan T. Morar își dezvăluie în poezie fondul fundamental melancolic, care, spre deosebire de al altor nostalgici sau sentimentali, e la el profund religios. O religiozitate care pleacă din Noul Testament, dar e bîntuită de o vocație a Vechiului Testament, în care caută mereu, orientat de o afinitate electivă autoscopică, să își împlînte rădăcinile. Sensibilitatea lui e vechi-religioasă: ea cîntă sau meditează sau se tînguiește într-o limbă de care pare uneori uimit, pentru că e modernă, și în care se simte bine tocmai pentru că, față de lume și istorie, îi permite să se poată simți atît de rău. E în poezia lui o dezamăgire față de decădere, timp, pierdere și alungare, care ne sună în urechi și rămîne în inimă, prin frumusețea versurilor, ca o formă încăpățînată de speranță, speranța în revenirea lucrurilor pe care le-am pierdut atunci cînd cel care ne-ar fi putut mîntui a hotărît să se facă invizibil. Un memorabil vers de-al său spune: „Îmbătrînim în oglinzi diferite / scriem pe hîrtii pe care / vor scrie și alții / «Ceea ce știm nu ne face mai fericiți / decît ceea ce nu știm»“.

Fondul religios, de permanentă referință, și gustul pentru poanta inspirată dau la Ioan T. Morar o poezie sensibilă ca un instrument prin care și sensibilitatea noastră își poate cînta reveriile și amărăciunile.

H.-R. PATAPIEVICI

Lui Ioan T. Morar îi reușește un lucru arareori întîlnit în poezie: să redea, în formule de-o totală transparență, complicațiile trăirii care e simultan și spirituală, și viscerală. Poetul și-a creat, în ani, o mitologie de uz propriu, în care religiosul și profeticul pun în evidență fragilitatea de ecorșeu a ființei. Versurile par ecouri dintr-un timp imemorial, ca și cum viața de acum n-ar fi decît rescrierea în regim dramatic a unui șir de existențe anterioare. Cotidianul e irigat de rădăcinile unui trecut mirific, de dinaintea dezlipirii legendei de real. Aproape că am spune că versurile aparțin unei sensibilități de tip oriental, intrate în coliziune cu o conștiință occidentalizată. Această particularitate, care converteşte cuvintele tribului în vocabule ale interiorității creatoare, îi conferă un loc aparte în lirica actuală: în raport cu drumurile străbătute de aceasta, el e și excentric, și, într-un mod dramatic, exotic.

Mircea Mihăieș