„Rar mi-a fost dat, în ultima vreme, să citesc ceva mai viu şi mai vibrant, mai uman şi mai firesc, mai arzător, mai dramatic, mai curgător şi mai abrupt, mai vesel şi mai trist, mai suculent, mai poznaş, mai poetic, mai ame- şi amu-ţitor. Şi rar am văzut, de când sunt editor de carte, un asemenea talent în (orgolioasă) desfăşurare. Dan Alexe nu ţine neapărat să se aşeze în albia unui gust impus de critică, a unei tendinţe, a unei mode. Dă impre¬sia că scrie ca să-şi facă sieşi o plăcere ‒ şi cred că şi-o face. Îl interesează prea puţin dacă textele lui se vor solda cu o baie de elogii sau cu o răstignire. Dan Alexe scrie în temeiul unei înzestrări formidabile, al unei culturi aspirate pe toate canalele şi al unei pofte năvalnice, aproape carnale, de-a face literatură din orice. Îi place să aştearnă poveşti. Îi place la nebunie. Dar îl bănuiesc că-i place şi să ghicească reacţia cititorului. Stupoare, jubilaţie, ruşine, invidie, contrarietate, vertij, fericire, indignare, căinţă ‒ toate acestea sunt forme de feedback la textele din Miros de roşcată amară. O singură reacţie lipseşte: indiferenţa.“ — RADU PARASCHIVESCU

„Când începi o relaţie de amor cu o femeie, dacă nu-i găseşti un apelativ clar de la început şi vreo două porecle doje-nitoare bine rodate, te poţi trezi că nu ştii cum s-o strigi când ai rătăcit-o. Am scris «amor», dar e cu iubirea cum e şi cu religia: odată ce-ai nimerit în ea şi ai simulat extazul, parcă ţi-e ruşine după aia de apostazie. Mulţi se instalează într-o «iubire» ca într-o religie leneşă. De altfel, îmi plac femeile obosite şi, dacă se poate, cu ceva talent. Şoldurile sunt opţionale. Harpiste, poetese ratate, artiste conceptuale cu pălării bărbăteşti, locul vostru e lângă mine. Sunt unul din puţinii oameni care posedă un dicţionar pali-german şi care au băut cu generalul Dudaev în forma sa terestră. Mai am şi o colecţie de bile de sticlă, despre care voi vorbi la locul potrivit.“ — DAN ALEXE