Povestea din romanul „Altarul interzis” este, prin superba oralitate, vrăjirea apotropaică a dificultăților lumii, exorcizarea elementelor răului sau mai mult, îmblânzirea până la vrajă a ceea ce este indimenticabil în existență. Romanul este, evident, construit după principiul flaubertian, al oglinzii, care merge pe drum și înregistrează evenimentele, văzând, în termenii actuali, dincolo și dincoace de bine și rău. Naratologic, adică, devenirea.(…) Romanul „Altarul interzis” înseamnă o lectură a sensului și a eliberării prin rostire. (Ion Predescu)

Deloc prolixă, dar intensă, proza lui Ion Ţoanţă mă determină să gândesc tezele lui Augustinus de Thagaste (354–430) şi spre mai departe, la omul spinozian. Prizonieră a unui lanţ nesfârşit de cauze, beneficiind de o libertate încercuită de necesitate, cea de-a doua mărturisire a nimfei, fixează punctele cele mai sensibile ale filosofiei, ca şi nucleele în jurul cărora sunt polarizate cele mai numeroase reflecţii. (Cristian Neagu)