Este in poezia Clarissei Damian o bucurie, o frenezie a pierderii, pana la contopirea sinelui cu celalalt sine. Se invesmanta in scris si prin scris, cocon egiptian harazit dainuirii. Incorporeaza in vers vaste intinderi de ape si puzderii cosmice – monade configuratorii.

Faurind, in esenta o monografie a unui singur sentiment, cel al iubirii, poeta se abandoneaza lucid halucinatiei halucinante. Si astfel se naste monolitul brancunsian al anularii identitatii prin iubire. Neacceptand de la bun inceput cuvintele mari si adulatia necontrolata, ne vin in minte, congenere, stante din Louise Labe, Elisabeth Browning, Edith Sodergran, Gabriela Mistral, Magda Isanos, Gabriela Melinescu…

Prin text, in care se re-incorporeaza si re-defineste, Clarissa Damian se pregateste sa castige pariul sau cu eternitatea: “am sa continui sa sap / pana cand vulturii / se vor obisnui cu contrastul / dintre sange si piatra…”

Florin Sindrilaru