Orice istorie literară are nevoie de un moment (de momente) de retrospectivă, de decantare, de sedimentare, de valorizare. Am observat, chiar, că o cultură, cu cât este mai „dezvoltată", cu atât are mai multe iniţiative de acest fel, mai serioase, mai dense. În societatea românească lucrurile sunt şi mai complicate.

În perioada comunismului a fost scrisă o „anume" literatură, cea adevărată, „serioasă", fiind un fel de fiică vitregă a „literaturii socialiste". Şi, cu toate aceste dificultăţi, au existat voci critice care au făcut lumină în ceea ce priveşte literatura română contemporană: Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Cornel Ungureanu, Laurenţiu Ulici, Gheorghe Grigurgu, lon Pop, lon Simuţ, Eugen Negrici, Alex Ştefănescu şi alţii (nu prea mulţi, din păcate). O reaşezare a valorilor este foarte necesară, şi aceasta nu o pot face decât criticii avizaţi, serioşi, cu o experienţă vastă de lectură, cu cărţi serioase la activ, cu o dreaptă măsură a judecăţilor de valoare (şi mă refer, fireşte, la cei citaţi mai sus).