Aleš Mustar ştie cum să se folosească de aproape orice pentru a crea mare poezie. (…) Scriitorul sloven convinge de fiecare dată și pentru că are curajul de a concepe poezia ca pe o fundamentală legătură între marele univers exterior şi fiinţa umană şi, deopotrivă, ca pe o punte menită a facilita comunicarea între oameni. Poemul devine, astfel, dublul universului, incluzând existenţa individuală în marea curgere a timpului. Sau, după cum scrie Aleš Mustar, „printre trunchiurile pădurii cereşti,/ îngenunchind în faţa titanului unei arte noi,/ mă rog pentru o minune:/ ca nava de aici/ să devină Arca lui Noe a noastră.”

Rodica Grigore