Plecând de la cazul științei economiei, în prima parte a acestui volum, am realizat o reconstrucție istorică a parcursului acestui domeniu de studiu în România, care și-ar impune cu succes ideea dacă noua generație de economiști ar învăța să nu reducă perioada comunistă la câteva afirmații triviale cu privire la natura sa viciată, ci să reflecteze mai conștient asupra statutului disciplinei lor, începând cu istoria sa. Ne-am dori ca efortul extraordinar al câtorva economiști de a păstra disciplina vie și nu absurdă în timpul erei comuniste să invite la o reflecție realistă cu privire la amploarea efortului care trebuie făcut în deschiderea disciplinei către progresul multidisciplinar. A doua parte a volumului propune o perspectivă asupra politicii științei care să producă soluții de durată, adică în beneficiul a ceea ce numim Generația 2050. Obiectivul este de a pune în lumină premisele construcției unui mecanism social – politica științei este un mecanism social prin excelență – care să conducă la o masă critică de nemediocri, deși nu neapărat la un număr mai mare de excelenți, în comunitatea academică. Mediocritatea nu este opusul excelenței, ci al educației. Excelența este un superlativ al celor educați. Acest obiectiv are până la urmă un caracter practic pronunțat neacoperit de niciuna din dezbaterile prezente: Cui se vor adresa elitele? Cine va absorbi mesajul lor, dacă nu există o masă suficient de mare de ne-mediocri? Noul context al practicii științifice determinat printre altele de factori precum acumularea unor volume uriașe de date de observare, digitalizarea informației sau participarea colaborativă transdisciplinară, transfrontalieră și societală conduce inevitabil la o regândire asupra modului în care ne raportăm la sau evaluăm performanța în domeniul științei.

Valentin Cojanu