Teoria psihanalitică reprezintă mai facil viața decât moartea, deși cele două pulsiuni fundamentale nu pot fi gândite separat. Cu toate acestea, dintr-un reflex necesar, când privim spre jocul (psihic al) existenței, ne îndreptăm fața spre Eros. Însă atunci când privim spre Eros se insinuează în mintea noastră și mai ales în trăirea noastră Thanatosul.

Întreaga antropologie, încă de pe vremea când nu ştia că se va chema aşa, ar putea fi pusă sub semnul faimoasei chestionări a lui Montaigne: Comment peut-on être Persan? Într-adevăr, antropologia este o permanent (re)descoperire şi (re)gândire a diferenţei, a Celuilalt – iniţial exotic, apoi tot mai apropiat – ca diferit de Noi şi totuşi Om, totuşi asemănător cu noi. Toate acestea s-au realizat însă – şi, într-un fel, au putut să se realizeze – doar la umbra unei mari tăceri, a unei chestionări gemene, dar reprimate: Comment peut-on être mort ?Moartea ca fiind „quinta essentia oricårei alterităţi“, după cum se exprimă Matei Georgescu, chipul morţii ca revers absolut al oricărei identităţi a trebuit să se facă nevăzut pentru ca diferenţele vieţii să capete mai multå vizibilitate, să poată fi analizate, măsurate şi ordonate. Pe de o parte, această reprimare a Morţii – de fapt, mai larg, a pulsiunilor – se înscrie în ceea ce Norbert Elias numea în 1939 „procesul civilizării“.