„Cea mai faimoasa caracterizare a poeziei lui Ion Minulescu este aceea, deseori citata, a lui G. Calinescu din Istorie: „Ion Minulescu (literar vorbind) este un tip caragialian, tanarul muntean volubil, facil emotiv, incapabil de a lua ceva in serios, producator neobosit de «mofturi». Poeziile lui Minulescu decurg din stilul familiar, prapastios francizant al cafenelei bucurestene, asa cum foarte adesea pariziana «chanson» e scrisa in argot. Ele trebuiesc «zise», precum trebuie jucate «momentele» lui Caragiale, fiindca Ion Minulescu este in buna masura un Mitica, un Catavencu si un Eleutheriu Popescu deveniti lirici.”
Caracterizarea, superba literar, face o confuzie intre poet si publicul sau. Nu Minulescu este un tip caragialian, ci publicul sau, si nu atat acela masculin format din clienti ai cafenelei bucurestene, cat acela feminin al damelor bine, nepoatele Zitei despre care a vorbit candva Paul Zarifopol. Cele dintai versuri minulesciene se afla in scrisoarea catre Zita a lui Rica Venturiano: „Esti un crin plin de candoare, esti o frageda zambila,/ Esti o roza parfumata, esti o tinara lalea./ Un poet nebun si tandru te adora, ah copila!/ De a lui pozitiune turmentata fie-ti mila;/ Te iubesc la nemurire si iti dedic lira mea!” Este evident ca pentru urmasele Zitei scrie Minulescu, lor li se adreseaza, adesea la propriu, punandu-se in mod deliberat in pielea lor, ghicindu-le gusturile si oferindu-le compensatii pentru dorinte neimplinite sau frustrari. deloc ca poetul Romantelor pentru mai tarziu nu se ia in serios: din contra, el are abilitatea de a trece in ochii miilor de nepoate ale Zitei drept mesagerul unei arte sofisticate, culte, clasiciste (plina de alegorii care pretind rasfoirea dictionarelor mitologice), dar intru totul noi si la care doar alesii (mai bine zis, alesele) aveau acces.

Nicolae MANOLESCU