Intotdeauna am fost de parere ca versurile din Miorita rasuna ca niste batai scurte de clopot ce insoteste pe calator in vesnicie. Si cum fiecare dintre noi vom face aceasta calatorie, versurile mioritice ne izbavesc de ridicolul sau lamentarile zgomotoase si adesea nedrepte despre moarte. Aceste versuri ne arata ca nu numai ciobanul mioritic poate fi pesimist, resemnat, fatalist, ci fiecare dintre noi, ceea ce inseamna ca acest cioban este un arhetip. Drept care, Miorita incearca sa ne spuna ca realitatea aceasta ar fi ceva caracteristic pentru intregul popor roman.
Constantin Noica spunea ca romanul a mers prin padurile tarii atat de mult si atat de adanc, incat a ajuns pana acolo unde trebuie sa ajunga oricine strabate ceva: la temelia lucrului. Iar Eminescu a cantat ce se arata acolo: „In temeiul codrului/ Cale nu-i, carare nu-i”.