Atât de mult și-a iubit autorul personajul său, încât, în timp ce-l modela ca pe un caloian plămădit din ficțiuni, ca să nu-l știe singur, i-a lăsat în dar cutia neagră a propriei memorii și i-a îngăduit să-și scrie singur romanul. Sau să-l picteze. Un roman ale cărui pagini pot fi răsfoite surprinzător de ușor sub greutatea scriiturii nediluate, fractalice, colportoare a unui melanj de observații psihologice și sociale, reflecții, ironie și umor într-o iminentă stare de expandare, amânată de la o filă la alta. Paradoxal, tocmai omiterea fizionomiilor și a numelor personajelor, înlocuită cu încapsularea în suculente istorii personale și etichetarea cu porecle, transformă actorii epici în niște arhetipuri irezistibile la asimilare, ceea ce, tehnic, e o realizare notabilă, alături de structura generală a volumului și de lungile și împletitele fraze hrabaliene, ce turează fără repetiții și sincope un lexic cu care orice prozator de azi ar fi mândru să iasă pe ulița mare a literaturii de la noi.

Mihăiță Stroe

(Institutul de Istorie și Teorie

Literară „G. Călinescu”)