Fie ca gândul de mai sus, exprimat în volumul de Cugetări tipărit în urmă cu 110 ani de cel mai de seamă istoric, literat, cărturar și savant român de la Cantemir încoace, să ne călăuzească și acum, când se împlinesc 150 de ani de la nașterea acestui titan al culturii noastre. Este îndeobște cunoscut că Nicolae Iorga a fost considerat, încă din timpul vieții, drept Dascăl al Neamului Românesc, îndemnându-⁠i cu slove de aur pe contemporanii și pe urmașii săi la acțiune. Iorga a propovăduit: Nu scrie și nu face nimic de care să-⁠ți poată fi rușine însuți.

Prin apoftegmele sale, cărturarul a dat o nouă dimensiune aforisticii românești, urmată fiind la scurt timp de opusul blagian Pietre pentru templul meu, tipărit imediat după Marea Unire, și care s-⁠a bucurat de o receptare mult mai largă. Dând Cezarului ce este al Cezarului, trebuie spus că primatul în promovarea gândirii aforistice la români îl are bardul de la Vălenii de Munte.

Maximele sale ne duc cu gândul la paremiologia românească în ansamblul ei, dar și la marii cronicari Grigore Ureche și Miron Costin. De ce nu, la părintele literaturii românești – Dosoftei, precum și la Cantemir, domnitorul iluminist, sfetnicul lui Petru cel Mare, membru în timpul vieții al Academiei de la Berlin. Nu întâmplător cugetătorului Iorga i s-⁠a spus un Voltaire al românilor.

Nicolae Mareș