Poetul a debutat în România literară (1999) cu câteva „depresii” personale și sugestive: notații discret sentimentale dintr-o realitate cu site, internet, web, cielo, joyce lauren blanc, jacuzzi și telenovele. Postmodernistă este senzația de prozaic cotidian – nici transparentă cu totul, nici de tot opacă – peste care atârnă umbra unei femei pierdute. Cea mai mare calitate a acestei poezii, care nu pare a unui începător, este egalitatea cu sine, tonul neschimbat, nivelul pretutindeni înalt al emoției lirice. (Nicolae Manolescu)

* * *

Pare că Vlașin lucrează pe scenarii elaborate, pe care se străduiește să le destrame (de fapt, doar să le ascundă). Mecanismul acesta de relevare prin irelevanță devine un principiu de metamorfoză în baza căruia Vlașin își organizează singur rupturi de viziune și de scriitură, de parcă ar fugi și de sine și de orice etichetă. Zumzetul blancurilor dintr‑un volum e anulat de strangularea discursului în următorul și pînă la urmă din deprimismul (al cărui manifest l‑a redactat) inițial, alimentat cu destul mizerabilism, se va alege un lirism de elevație (în ultimele cicluri). Ce era ascuns, ce era destrămat, se afirmă în cele din urmă deschis. Și la Vlașin refulatul se întoarce victorios. (Al. Cistelecan)

* * *

Minimalistă prin excelență, poezia lui Gelu Vlașin nu își propune să rupă, cum se spune, gura târgului; în schimb impune printr-o distincție specială, ca un jucător de renz care, neputând concura pentru punctajul maxim, își asumă deliberat alternativa „jocului la zero”. Antenele sensibilității lirice captează un sound proaspăt, reconfortant, conturând în jurul spațiilor absente o atmosferă delicată. Gelu Vlașin e un poet deja format, cu o voce distinctă și, subliniez, cu o poetică evoluată… (Paul Cernat)

* * *

Perspectiva pe care o propune antologia de față e încurajatoare și grăitoare nu doar pentru poezia ultimelor două decenii, ci și pentru tinerele generații, pentru că oferă lecția prețioasă și din ce în ce mai vitregită de furtuna dorinței de afirmare, a echilibrului și unității. […] Din versurile de față va reieși o altă caracteristică a lui Gelu Vlașin (poetul și omul, aici suprapunerea e inevitabilă), anume generozitatea, rădăcina nevoii de a‑l observa și admira pe celălalt exact în momentele nevralgice ale umanității sale. (Ioana Tătărușanu)