Lucrul cel mai complicat, la finalul acestei călătorii care a încercat să ofere o schiță de traseu evolutiv asupra criticii de teatru românești pe parcursul a peste treizeci de ani, este să te ferești de sentimentalisme. Fiindcă, practicând profesiunea, în diversele sale ipostaze, o viață, reacțiile afective, cu întregul lor spectru atât de colorat, sunt greu de îmblânzit și controlat. Cu toate acestea, efortul unei distanțe reflexive e unul care se cere asumat […] O primă concluzie posibilă ar fi aceea că, după complexele dezbateri din anii 1956-1964 referitoare la funcțiile și responsabilitățile criticii, dezbateri dominate, așa cum am văzut, de regizorii reteatralizării, critica jurnalistică va deveni, pe întreaga perioadă studiată, dacă nu un generator, atunci în orice caz un propagator de canon în ceea ce privește stilisticile și esteticile teatrale coagulate unitar în jurul lui 1970. Cerând de la critica de teatru, la începutul anilor 1960, rafinarea unui sistem de evaluare (și a unui discurs empatic adecvat) cu vocație modernist-novatoare, care să separe net producția teatrală rutinieră de realizările excepționale, regizorii reteatralizării au determinat, fără să fi dorit neapărat asta, instaurarea unui model spectacologic țintă, maximalist (combinând hermeneutica sofisticată asupra materialului dramaturgic cu intertextualitatea culturală și tratamentul vizual-simbolic cu semnificații multiple); un model ce a afectat decenii la rând atât perspectivele de evaluare, cât și discursul propriu-zis al criticii de întâmpinare. Miruna Runcan