Volumul de față, care trebuie să prezinte deci personajele piesei, se lovește imediat de o mare dificultate. Cine, necunoscând acțiunea, parcurge, înainte de ridicarea cortinei, „lista personajelor piesei” din programul teatral, căutând poate să le memoreze întrucâtva, nu află nimic despre dramă și nu poate anticipa nimic din conținutul ei. Poate percepe cel mult niște relații goale. Abia acțiunea îi va dezvălui cine este fiecare individ, dar nu în primul rând cine a fost din totdeauna fiecare individ, dezvăluindu-i-l succesiv, ci mai degrabă cine va deveni el prin acțiune, prin întâlnirea cu alții, prin propria-i decizie. Ambele, „a fost” și „va deveni”, stau cel puțin într-o relație mutuală. „Agere sequitur esse” cere simultan un „esse sequitur agere”. Nu este nevoie să dezvoltăm filosofic aici acest adevăr, el este deja evident „dramatic”. „Creștinismul”, spune Newman, este o istorie supranaturală și aproape o piesă de teatru. O piesă care ne spune cine îi este autorul, spunându-ne ce a făcut el.” Iar acest lucru se aplică cu atât mai mult la om și lume, care trebuie să devină mai întâi ceea ce sunt. Astfel încât încercarea de a eticheta personajele piesei înainte ca ea să fie jucată apare ca o întreprindere profund antidramatică, teologic vorbind ca o recădere într-o teologie statică a esenței, care știe să facă din doctrina despre Dumnezeu, despre om, din hristologie etc. declarații despre „esență”, înainte chiar ca acțiunea fie să determine această esență (în cazul omului), fie măcar să o reveleze (în cazul lui Dumnezeu).