Ioan Slavici este un mare prozator, dar în acelaşi timp este şi cel mai important jurnalist de limba română. A fost reporter, mergând pe teren acolo unde se întâmplau lucruri demne de consemnat, a fost autor de articole de opinie şi un editor de mare clasă. A fost persecutat şi trimis la puşcărie nu pentru paginile lui literare, ci pentru ideile exprimate în texte de presă generalistă. A avut mult de suferit, iar bilanţul activităţii sale la bătrâneţe, după ieşirea din Închisoarea Văcăreşti, este dezolant. Mai marii zilei îl umileau în continuare: „Stiam că nu li se cuvine să facă aşa ceva, căci eu nu făceam parte din nicio tagmă: Societatea Scriitorilor Români mă exclusese din sânul ei ca nevrednic de a-i fi membru; sindicatul ziariştilor mă declarase şi el nevrednic de a-i fi membru; iar corpul didactic nu m-a socotit niciodată dascăl. Noii mei tovarăşi de suferinţe nu le ştiau însă aceste şi puteau, în toată vinovăţia, să zică: «Iată ziaristul, iată dascălul român, iată scrietorul care face, ca membru corespondent, parte chiar şi din Academia Română». Îmi făceam, fără de vina mea, de ruşine neamul".