Ce au în comun Carlo Collodi și Val Munteanu? Primul este un scriitor italian, autorul unor cărți didactice pentru copii, iar cel de-al doilea este unul dintre cei mai prolifici ilustratori români, concepția sa artistică abordând caricatura, ilustrațiile de presă și de carte, grafica de șevalet sau arta decorativă. Ei bine, Carlo Collodi a scris celebra poveste „Aventurile lui Pinocchio”, iar Val Munteanu este unul dintre ilustratorii săi, acesta fiind punctul de contingență al celor doi artiști.

Dar ce mai știm astăzi despre Pinocchio, în afară de neaoșa vorbă care ne avertizează de legătură dintre minciună și crescutul nasului? Din fericire, istoria faimosului personaj este mult mai amplă, iar însemnătatea ei nu poate fi redusă la un jargon clișeizat.

Povestea păpușii de lemn își are începutul în atelierul meșterului Cireașă, un tâmplar care dăduse peste o bucată de lemn numai bună pentru un picior de măsuță. Dar nici că reușește meșteșugarul să își împlinească planul, deoarece îl apucase groaza – bucata de lemn se căina, se plângea și se gâdila asemenea unui copil. Meșterul Cireașă decide să valorifice în alt fel materialul și-l dăruiește bunului său prieten Geppetto, pentru a-și meșteri o păpușă.

În sărăcia odăiței sale de la parter, Geppetto își ia uneltele și-o făurește dându-i numele Pinocchio, pentru a-i purta noroc. Odată sculptat, Pinocchio începu să zburde prin încăpere, iar ajuns în dreptul ușii, țâșnește în stradă țopăind ca un iepure. Din goana amețitoare îl oprește un jandarm, însă în vâltoarea evenimentelor, Geppetto ajunge la închisoare, iar micul ștrengar scapă.

Aceasta este doar o năzbâtie a păpușii de lemn, prima dintr-un șir lung de peripeții: îi ard picioarele, deoarece adoarme uitându-le deasupra vasului cu jăratic aprins; își vinde Abecedarul, cumpărat cu multă trudă de Geppetto, pentru a vedea teatrul de păpuși; se lasă păcălit de Vulpe și de Motan și pleacă alături de ei spre Câmpia Minunilor pentru a-și înmulți galbenii; e urmărit de doi ucigași care doresc să-l jefuiască; este prins și spânzurat de o ramură a Marelui Stejar.

Cu toate acestea, Pinocchio este salvat de Frumoasa Copilă cu părul albastru, nimeni alta decât Zâna cea Bună, care-i promite o viață îndestulătoare alături de ea și de Geppetto. Va accepta el propunerea vieții tihnite și lipsită de griji materiale sau tentația neascultării îl va amăgi și de această dată, vârându-l în buclucuri și mai mari? Răspunsul îl putem intui cu ușurință, devenirea lui Pinocchio fiind marcată de diverse transformări: dintr-o bucată de lemn a devenit păpușă, iar dintr-un măgăruș a reușit să devină un băiat ca toți ceilalți.

Așadar, sub auspiciul poznei și al comicului de situație, se derulează o narațiune imprevizibilă, însă puternic fasonată de înrâuriri pedagogico-moralizatoare. În sensul acesta, figura lui Pinocchio este relevantă pentru a prezenta un anumit tipar comportamental și pentru a exemplifica urmările survenite acestuia. Fiecare situație cotidiană probează fatalitatea neascultării și exaltă purtarea cuviincioasă, dragostea, blândețea și recunoștința.

La acest joc fundamentat pe acțiune și pe consecință participă și cititorul, cot la cot cu personajul principal. Fiecare experiență trăită de Pinocchio devine prilej de învățătură și de reflecție la propria conduită. Astfel, lectorului îi este reiterat faptul că minciuna, șiretenia și răutatea sunt pedepsite, în timp ce iertarea, empatia și iubirea salvgardează individul.

Ilustrațiile lui Val Munteanu împodobesc subtil povestea devenită clasică. Tablourile zugrăvite în tonuri de negru alternează planurile viu-colorate, diferențiind astfel unele instantanee narative de întâlnirile păpușii de lemn cu diverse personaje ale operei.

În aceste straie noi și depozitară a acelorași valori fundamentale, povestea lui Pinocchio este totuși povestea zilelor noastre. În căutarea noului și a hiperbolicului, individul uită esențialul și valorile sănătoase, marșând uneori în direcția neascultării. Dar totul e bine când se termină cu bine, căci păpușa de lemn este dovada elocventă a puterii de schimbare în bine. Și a trăitului în fericire până la adânci bătrâneți.