Căutarea permanentă, neostoită, a propriei identități, a propriei ființe – aceasta pare a fi, în primă instanță, miza tutelară a demersului liric al Rodicăi Buzdugan. O căutare cu atât mai gravă cu cât ea se desfășoară preponderent în spațiul cu geometrie variabilă al iubirii pentru un Celălalt niciodată întrezărit pe deplin, dar mereu omniprezent.

Însă eul poetic nu rămâne niciodată în profan, ci asemeni celui al lui Arghezi, care cere divinității dovezi palpabile că există („Vreau să te pipăi și să urlu: este!”), și aici finalul se metamorfozează în rugăciune: „…așa te-am învățat plângând/ nesupusă,/ cumâinile rămase întinse/ spre milostivirea/ și iubirea ta Doamne…/ rugându-te,/ să rămâi lângă mine”.

Conclusiv: în peisajul atât de variat al poeziei românești contemporane, volumul Rodicăi Buzdugan face o impresie cu totul aparte.

Ioan Groșan