Povestea acestui conac este povestea unor vieți, trei generații, care au trăit în acest loc frumos, împădurit, din sudul Moldovei.

Povestea lui e legată, în parte, de istoria țării, iar evenimentele „mici” ale acestei familii au decurs din evenimentele mari ale istoriei.

A fost greu să retrăiesc viața bunicilor mei, pe care nici nu i-am cunoscut, să aflu atâtea despre ei, cine au fost, ce au făcut. Mi-au trebuit luni și luni de citit acte, cărți, diplome, ziare, fotografii și chiar mărturii pe care le-am avut încă de când eram copil.

A fost greu să mă întorc, să-mi reiau copilăria, școala, dar cum totdeauna m-am bucurat și de o memorie bună, în special afectivă, revăd totul ca într-un film definit și precis care mi se perindă prin fața ochilor.

Reiau evenimente despre care am mai scris și în alte cărți, nuvele sau poezii, dar aici le-am aranjat într-o ordine cronologică, ca să arăt că viața mea nu m-a cruțat la nicio vârstă și nu a fost un fluviu liniștit, ci o vijelie cu valuri și valuri de necazuri, care au început chiar de mic copil și care s-au continuat – sperând totuși că se vor termina odată.

Și totuși, în această vijelie, am avut parte și de oameni care m-au ajutat și care m-au iubit. Tatăl meu și mama mea, care m-au pus pe un drum bun, nana Viki, mătușa mea, doctorul Gheorghe Diaconiță, unchiul meu, Șimi, soțul meu, profesorul Paul Monnet. Datorită lor – și în special soțului meu – am ajuns până aici și am făcut meseria pe care am dorit-o.

Am scris această carte, un rezumat de rezumat din ce-am trăit, din ce am văzut, din ce am suferit, din ce-am înțeles, din ce n-am înțeles, din ce am iertat, dar nu din ce am uitat. De uitat nu am uitat nimic.

Uitarea nu este voluntară și nici obligatorie, a zis Tolstoi.

Am mai înțeles ce înseamnă răbdarea, ce înseamnă trădarea, ce înseamnă ura, minciuna, frica și lăcomia, dar am mai înțeles și altceva: ce înseamnă o iubire adevărată!

Dacă veți citi această carte, veți zice: „Ce viață a avut, săraca!”

Dar au mai fost și alte vieți, mai teribile, mai fabuloase, mai extraordinare!

Da, dar asta a fost viața mea!

Și voi mai spune un lucru, pe care îl știu de când eram copil, de la tatăl meu. Aveam cinci ani, stăteam în brațele tatălui meu ca cel mai fericit copil din lume și, cum îl adoram, îi făceam tot felul de declarații de amor, arătându-i din mâini cerul, soarele, pământul, voind să-i spun cât de mare e iubirea mea.

Și atunci tatăl meu mi-a zis:

– Irinel, și eu te iubesc tot atât! Dar să știi că marile sentimente n-au nici limită și nici cuvinte suficiente ca să fie exprimate.

Nu știu ce am înțeles atunci, dar știu că îl iubeam mai mult decât puteam să-i spun.

Și, dacă este incompletă cartea mea, e pentru că toată viața mea am fost stăpânită de sentimente intense ca iubirea, ca teroarea, ca groaza, ca durerea, care în fond nu aveau limită și pentru care nu am avut cuvinte suficiente ca să le pot descrie.

Irinel Giurgea Kornbaum