Sesizăm originalitatea destabilizantă a Sonetelor lui Shakespeare începând cu destinatarii acestora. Femeia blondă, diafană, cu nume de zeiță, a sonetierilor elizabetani se dedublează la Shakespeare într-un tânăr angelic, nenumit (Ideea inaccesibilă, idealul înalt, petrar-chesc) și o femeie brună, la fel de misterioasă, ce reprezintă pasiunea viscerală, obscenă, de fabliaux. Același amestec de carnalitate și sublim se regăsește în Romeo și Julieta, dramatizare a iubirii imposibile din genul sonetistic. Piesa este scandată de sonete, culminând cu primul dialog amoros al tinerilor veronezi. Cuplul se naște, livresc, prin rima împerecheată a cupletului final dintr-un sonet și, fizic, printr-un sărut. În scurt timp, sărutul dragostei se transformă în îmbrățișarea morții. Amor mort, amor etern – Romeo și Julieta rămâne cea mai manieristă, cea mai arhetipală, dar și cea mai senzuală piesă a lui Shakespeare.