Lumea scrierilor lui Marian Drumur nu e nici bună, nici rea. Este derizorie. O lume perfect verosimilă, dar inutilă și inexplicabilă. Am putea-o numi post-realitate, ori, mai exact, infra-realitate. Vital și, concomitent, agonic, împăcat, pare-se, cu nevolnicia lui, acest univers schițează, timid, la răstimpuri, anume tentative de a se salva, de a-și redobândi existența fi rească, spiritualitatea uitată. Una dintre aceste tentative este de ordin structural (vizează re-organizarea); cealaltă – este de ordin dinamic: țelul, proiectul, vectorul ce poate motiva, reactiva, mobiliza energiile stinse și asigura un viitor. Astfel, pe de o parte, din masa socială informă se desprind, când și când, coagulări cât de cât conturate, supuse unor reguli și unei conduite. Atâta doar că atare substitute, atare întreguri fi e își contrazic, chiar dacă parțial, statutul, fi e au o funcționalitate maladivă (spitalul) sau aberantă (instituția culturală). În scurt timp, toate aceste insule „de normalitat e” își abandonează relieful și dispar în ambianța amorfă. La rândul lor, pe de altă parte, impulsurile schimbării, ale ieșirii din supraviețuirea fără sens, altfel spus evenimentul își revelează, curând, vidul, natura iluzorie, strict retorică, sau chiar fantastică. (Eugen Dorcescu)

Fragment din carte:

De mirare cum nimerise ofițerul, în blocul acela mare, direct la adresă… aveau probabil niște repere… cert este că m-a găsit.

— La ora două fix vă prezentați la aplicație, a zis. Locația o știți, efectele de asemenea…

— Chiar la prânz? am obiectat, de formă.

— Ora două după miezul nopții, a precizat el.

Nu paisprezece! Exactitate și disciplină! Am onoarea să vă salut! Asta era; rucsacul stătea pregătit în debara, locuința pasageră austeră mă atrăgea prea puțin… gândurile puteau hoinări nițel, dacă soneria intrării nu insista.

— Nenea, a zis primul din puștii de la ușă, în acordul celorlalți, ne-ați promis o noapte a poveștilor… și acum plecați?!

— De unde știți voi ce intenționez?

— Nu suntem născuți chiar ieri, avem și noi informații; adică ați fi plecat așa, lăsîndu-ne mască?

— Abia de am aflat; făceam cumva să fiți înștiințați! De acord că n-am știut? Apoi nici nu puteam evita! Rămâne pe altă dată?

— Rămâne, au bombănit micuții. Noi suntem întotdeauna la urmă!

Firește, la ora aceea drumul spre unitate trebuia străbătut pe jos; asta mai lipsea, să afle taximetriștii ce locație era vizată... măsuri minime de conspirativitate!

Pe strada Carnavalului iluminatul public funcționa, pe celelalte mai puțin; în depărtare un grup se resfirase pentru o bătaie cu bulgări de zăpadă, așa că mi-am pregătit un grunz vizibil… și am trecut cu bine de combatanți, ca la următorul colț să văd cum aține calea un trecător care chiar a zvârlit cu ceva… i-am trântit o replică tangibilă de a rămas țintuit, gâfâind. La poarta unității se adunase ceva lume, firește, convocarea era cuprinzătoare; în clădirea de carantină ne prefirăm în fața ghișeelor pentru luarea intermitentă în evidență, predarea documentelor personale… direcția dormitorul numărul, destinat nu somnului ci echipării uniforme, urmată de încolonarea către vizita medicală, la început în grupuri, apoi individuală. Evoluaseră și ei, nu te mai pipăiau – intrai gol în interiorul unei mașinării cu senzori, electrozi, palpatori ce țineau strâns în timp ce erai sfătuit să fii relaxat, să gândești pozitiv… momente când părea că te deplasezi osmotic printr-un mediu vâscos.

În vestiar se constituiau subunitățile – urma omogenizarea la masa micului dejun, finalmente, ceva concret! Zumzetul vocilor se încolăcea în spațiul vast al sălii de mese, punctat de clinchetele veselei și pocnetele tăvilor metalice dinspre oficiu.

— O zi plină, ne informă șeful de grupă din locul consacrat în capul mesei.