În celebrul său Dicţionar al ideilor primite de-a gata, Flaubert scrie despre drept [le droit] – ca şi despre „clarobscur”, „infinitezimal” sau „contralto” – on ne sait pas ce que c’est. Or, dacă, în absenţa unor substantive pe care le-ar determina, adjectivele din această enumerare ar putea admite vălul de imprecizie care le acoperă sensul, cu greu ne-am aştepta ca un domeniu cu coerenţa remarcabilă a dreptului să fie obiect al unei ignoranţe cvasigenerale.

Şi, totuşi, ermetismul dreptului, a cărui puritate ar reprezenta per se o „calitate”, este întreţinut de una dintre convenţiile cele mai puternice ale doctrinei, al cărei ochi, lucind omniprezent, precum cel al poetului, cu „uitătură indiscretă între pagine de op”, veghează (şi) la menţinerea intangibilităţii domeniului:

„Cum priveşte biologul goangele la microscop
Heisenberg grăia cu minte că nu-i chip a cerceta
Fenomene subatomici fără a le-nfluenţa.
La fel eu, de vreu o lume vie să o ticluiesc
Nice voie am vreodată nici s-ating nici să privesc”.

Împotriva acestui ermetism militează colecţia de faţă. Alegând să scrie „De-a dreptul”, autorii textelor publicate sub acest titlu general îşi asumă răspicat gestul ridicării vălurilor care le acoperă disciplina, al denunţării convenţiilor, neavând, totuşi, pretenţia că relevă Dreptul, ci scriind despre acesta, o poziţie relativistă, dar nu mai puţin angajantă (în fond, „Nici un story nu se leagă de nu crezi în adevăru-i”).