Se întâmplă tot mai rar, în literatura contemporană, sufocată de artificialitate și nocive imitații, să ne întâlnim cu acei curajoși creatori care au capacitatea să-și dezvelească miezul lăuntric fără teama de a se expune unor judecăți critice nedrepte. Adriana Bădilescu este, fără îndoială, unul dintre aceștia. Ea scrie mărturisindu-ne că poezia îi asigură hrana interioară suficientă arderii pe unicul rug care ne este dat, fie că-l merităm, fie că nu: propria existență.

Și o face pentru a aduce prinos de recunoștință oamenilor care i-au dat viață și care i-au condus pașii prin primele lumini întrezărite după umbra genezei, invocați adesea cu gesturi ritualice în cartea de față, mama și bunicul, cei care au ajutat-o, de-a lungul atâtor ierni și primăveri, să transforme copilul odinioară înălțând zmeul abisal în codana cu păr bălai care își descoperă uimită frumusețea și o duce cu sine mai departe spre vârsta înțelepciunii… Versurile ei se remodelează apoi într-o autentică și delicată Cântare a cântărilor, ai cărei mire și mireasă se întâlnesc domestic și se regăsesc în adevărul fiecărei clipe petrecute împreună, în liniștea tainei care-i unește și îi ocrotește deopotrivă. Cu o singură precizare: tabloul este atât de gingaș completat de figura celei căreia creatoarea i-a dat viață, închizând astfel perfect cercul îndatoririlor sfinte pe care sufletul, nepervertit de răutatea celorlalți, a reușit să le înfăptuiască. Scrie mai apoi întru neuitarea generațiilor ce vor veni, de la care clamează aceeași generozitate și puritate a trăirii duratei…

Cărarea sufletului este în fond o inspirată călăuză. Cu o metaforă sadoveniană pe care poeta o reia, o creangă de aur, în afară de timp. Asemenea iubirii de care mustește, cartea aceasta ne oprește din fuga pe potecile noastre ocolitoare, arătându-ne că aceasta este singura cale pentru ca să-ntărim veșnicia luminii ce ne-a fost dată…

Livia IACOB