„Poate că cititorul de astăzi este mai puțin surprins decât cel din secolul al XVII-lea de nefericirea ce emană din scrisorile prințesei Elisabeta. Soarta potrivnică a bătăliilor din Războiul de Treizeci de Ani, pierderea tronului Boemiei de către tatăl ei, Frederic al V-lea, cotropirea Palatinatului Rinului de către Habsburgi și preluarea lui de către casa catolică de Wittelsbach, decăderea lui Frederic din demnitatea de elector al Imperiului și exilul familiei sale la Haga formează fundalul acestor nefericiri, peste care se adaugă, la numai 11 ani, moartea fratelui mai mare, pierit într-un naufragiu în Zuiderzee, la 14 ani pierderea tatălui, răpus de ciumă, și unele neînțelegeri în familie. Dar să nu uităm că Elisabeta avusese parte de o creștere foarte aleasă și că trăia într-o epocă în care etalarea tristeților personale era socotită un defect de educație. Pe de altă parte, filosofia morală din epocă îngloba multe elemente din doctrina neostoică. Nu întâmplător, tema de lectură pe care i-o propune Descartes are ca punct de pornire un scurt tratat al lui Seneca, De vita beata. Meditațiile despre virtute și fericire, despre supremul bine, despre scopul ultim al vieții alcătuiau materia multor scrieri ale epocii și a moralei așa cum era ea tratată în predici, în cărți de învățătură și chiar în romane. Dialogul dintre Descartes și prințesa Elisabeta, chiar dacă înfiripat de la distanță, se încadrează și într-un tip de relație care găsise o validare în civilizația europeană încă din epoca Renașterii, și anume povățuirea principelui.” (Vlad Alexandrescu)