Când l-a descoperit pe Theophil Magus, Leonard Oprea a fost repede devorat de personajul său. El a dispărut ca autor și s-a născut magul, creștin în declarații, nietzsche-an în formulări. Adică tăios, concis, liric și vehement în proclamarea credinței. Nu este un simplu alter ego, ci ceva mai mult. Și mai complicat. Leonard Oprea este deja la a șaptea carte în care face să răsune vocea straniului mistic și mag. Carte ex-centrică, precum precedentele, poematică și gnomică. Narcisiacă și încântată de splendoarea Creației. Comentariul se intimidează, astfel de texte sunt, în genere, rotunde și lipsite de asperitățile vieții, nu ai puncte de contact, „golurile” în care se introduce comentariul, mai mult sau mai puțin scorțos. Text sapiențial, cultivă din abundență paradoxul, rostirea oraculară, vocația premonitorie. Sunt reflecții care se scurg într-un torent, analiza lor nu îmbogățește neapărat cititorul, ci priveliștea de ansamblu. Urmărești un traseu al gândirii și cam asta este totul. Dumnezeu tace, spune la un moment dat autorul, și lucrul este o temă teologică esențială. În interioul acestei tăceri a creației răsună cuvintele noastre. Vorbesc oamenii în numele Său, ori magi, ca aici. Dumnezeu vorbește unor oameni, care vorbesc despre El celorlalți și care vorbesc întru Dumnezeu, prin slavă. Este o vorbire despre ceea ce nu se poate vorbi. De aici și poemul care prin structură este tăcere: haiku-ul, ca parte componentă, încheiere întru liniște, a fiecărui fragment din această carte. De fapt, nu este totdeauna ușor să discernem cu care dintre logosurile enumerate mai sus avem de-a face în text. Căci se poate vorbi despre Dumnezeu, cu Dumnezeu sau în Dumnezeu.