Pagini închise pe vecie, de unde nici gemetele nu mai răzbat, idei îngropate în beton, din care nu se mai aude decît ecoul propriilor vorbe reluate la intervale sporadice ca un semnal venit din partea unei civilizații îndepărtate. Vor răsări vreodată germenii plantați azi? Vor ști ei fața grădinarului, cadrul poveștilor lui îndurerate, soiurile de arbori atunci inexistenți, raportul tentațiilor și al vinovăției în formula lehamitei? Mai degrabă vor smulge cu amabilitate fragmente din context și vor reține ce le va fi cu putință. Adică nu mare lucru. Nu vor încerca să refacă lumea pe care am concentrat-o-n cuvinte, nici n-o vor imita. Vor fi temporar căzuți în transa unei curiozități minore și-și vor căuta de drum, oricare ar fi el. Dar, odată activate în subconștient sinapsele acelei generații de litere, nu vor mai putea ignora fără să apeleze la mistificare. Ceva, inimaginabil de puțin, tot va rămîne. Iar dacă din noianul descris nu va fi să persiste decît un zvon la o margine de ochi privind imponderabilul, din toate acestea aș fi fericit să rămînă măcar o singură nuanță a decolorării universale: iubirea, stigmatul inefabil al scăpării.

#

Poate n-am înțeles nimic de la bun început. Ce se așteaptă de la noi, în caz că am fost considerați vrednici să parcurgem ceva; cîtă putere avem pentru a împlini, de cît efort suplimentar este nevoie pentru a ne ridica deasupra condiției în care ne-am născut. Substanțele precum suferința, nebunia, dragostea și ura, care să întoarcă orbirea în cunoaștere. Combinațiile celor ireductibile și cantitățile optime pentru izbînda lor trecătoare. Diferențele esențiale dintre minor și întreg, viu și etern, lumină și înțelepciune. Dorul pentru cele neîmplinite sau lăsate în urmă. Zăpada căzută peste chipuri pentru a ne determina măcar pentru o clipă să ne uităm deprimantele noastre trăsături. Disperarea care ne alimentează nădejdea. Iluziile statice ale timpului și mirajul spațiului continuu. Întoarcerea anotimpurilor în spirala altui nivel.

#