Poezia lui Traian Abruda nu alină și nu te cheamă să meditezi ca atare, nu te ajută să intri în niciun fel de transă menită să te scoată din mijlocul „întâmplărilor arzătoare ale prezentului”, poezia lui te pune față în față cu dimensiunile unei vieți lipsite de unitate sau cel puțin cu tușele care subliniază o interacțiune, neplăcută de cele mai multe ori, a omului cu normele unei realități care devine pe zi ce trece cu mult mai neomogenă decât ar putea accepta sensibilitatea unei artist vizual format.
[…] Identitatea umană rămâne o temă centrală din volumul său și tocmai din însăși denumirea sa începem să ne gândim la faptul că dimensiunea centrală a poeziilor cuprinse în ce nu a făcut dumnezeu ar trebui să fie reversul medaliei. Și ce nu a făcut divinitatea constă tocmai în această lipsă de dialog cu omul. Iar noua epocă pare să ne spună că identitatea umană se formează prin diversitate și prin orientare exclusivă exterioară, chiar dacă o face folosindu-se de date ce țin exclusiv de sfera raționalului, Traian Abruda ne îndeamnă să învățăm mai multe despre cunoașterea umană și despre esența umanului. Și ne întrebăm din nou ce nu a făcut Dumenezeu? Nu ne-a învățat ce înseamnă să fii „om”. Iar poezia trebuie să fie sugestie și îndemn spre cultivarea axiologică a omului din omenire.

Claudia Nițu