Goebbels şi-a scris jurnalul de mână până la 8 iulie 1941 şi l-a dictat foarte repede, începând din 9 iulie, „stenografului aflat la dispoziţia ministrului”. Acesta şi-a transcris fişele cu o maşină de scris „Continental” cu caractere mari (cu o copie pe o foaie de hârtie de aceeaşi calitate) şi a pus textele la loc sigur.

Jurnalul pe care-l veţi citi acoperă patruzeci de zile, de miercuri, 28 februarie, până marţi, 10 aprilie 1945. Este vorba de ultimul volum al unui jurnal despre care se ştia că era ţinut de Goebbels, dar care era considerat pierdut. Interesul acestor note este multiplu. Istoricii ultimului război mondial vor găsi aici, consemnate zi de zi, uneori oră de oră, progresele unei dezagregări inexorabile a maşinii de război germane, trăite de către un om plasat chiar în centrul acestui proces. Să adăugăm că evenimentele nu încetează să-l apropie pe Goebbels de Hitler, deoarece devine tot mai evident că, după nenumărate abandonuri şi trădări, el este cel care va rămâne ultimul colaborator credincios. Este uimitor spectacolul oferit de acest tehnician al propagandei când se ascultă pronunţând un discurs incendiar la radio, apoi luând pulsul opiniei publice, pândind efectul propriilor sale cuvinte prin intermediul rapoartelor de poliţie, al scrisorilor desigilate, al ascultărilor telefonice.

Acest negustor de iluzii ajunge să înghită orice exagerare, din clipa în care ea merge în sensul dorit, precum acea pretinsă cădere a Bursei din New-York la ştirea că trupele americane au trecut Rinul la Remagen, dovadă că evreii au interes ca războiul să continue. Da, există ceva tragic şi grotesc în acest monolog al unui şef politic care a eliminat „apriori” posibilitatea înfrângerii şi care vede conturându-se nemilos tocmai această înfrângere.