”Odată cu prăbuşirea graniţelor ţării din vara anului 1940, cu inevitabilele consecinţe -abdicarea Regelui Carol II şi prăbuşirea sistemului şi regimului politic care a patronat şi determinat acestea - s-a pus problema Conducerii Statului, care nu îngăduia niciun fel de amânare - şi aceea a regimului care să guverneze ţara, în vremuri atât de vitrege.

Lovitura din 6 septembrie, ca o dreaptă şi firească soluţionare, a adus la conducere pe omul cu cea mai vastă experienţă şi unanimă popularitate - Generalul Antonescu, care timp de mai bine de zece ani a luptat şi a suferit ca nimeni altul, pentru salvarea ţării. Cea mai grea problemă a fost aceea a regimului de guvernământ.

Niciunul din vechile partide nu mai avea încrederea naţiei. Orice încercare de a strânge în jurul Conducătorului pe toţi oamenii de bine, rămaşi nepătaţi, nu rezolva decât parţial şi provizoriu problema. În căutarea unei echipe de lucru cu adânci rădăcini în masa poporului, se profila, plămădită din vâltoarea atâtor ani de zbucium şi de suferinţă, „mişcarea legionară“.

Cu argumentul tinereţii şi al patriotismului zgomotos şi larg popularizat, această „mişcare“ - singura rămasă netrecută prin examenul greu al experienţei - justifica speranţele poporului, înşelat în aşteptările sale de fostele partide politice. Spre a rupe cu un trecut şi cu un sistem perimat, Generalul - după încercări neizbutite de a asocia la guvernare oamenii competenţi dar nepătaţi - cheamă pe legionari la guvern, instaurând astfel „regimul naţional-legionar“. Nu a trecut mult timp şi atât Naţia cât şi Generalul au început să constate, spre uimirea şi disperarea lor, că legionarii nu aveau conducători şi că acei care se improvizau ca atare în ultimul moment erau sau nepricepuţi, sau de totală rea credinţă.

Ceea ce a urmat se cunoaşte. Pentru a înşela opinia publică şi a aţâţa spiritul de răzbunare asupra „Conducerii Statului“, foştii rebeli au lansat şi întreţinut zvonul că Generalul Antonescu a fost ridicat şi adus la putere de legionari, este mason şi unealtă a vechilor partide, şi în consecinţă „a trădat legiunea”. Lucrarea de faţă va demonstra însă câtă lipsă de simţ naţional şi de discernământ patriotic au avut conducătorii mişcării legionare, atât în ceea ce priveşte metodele cât şi influenţele din afară.”

La adăpostul uriaşei personalităţi a Conducătorului şi sub forma unei aparenţe de patriotism exaltat – cu toată apriga sa împotrivire – legionarii s-au dedat la abuzuri şi ilegalităţi din ce în ce mai mari, până la rebeliunea fără precedent în istorie, din ianuarie 1941.