Lumea e frumoasă și plină de minuni. Ne oferă tot ce ne trebuie și e loc pentru toți. De ce nu ne e de ajuns?

Undeva în pădure apare o frunză de aur. E ceva miraculos. Strălucește și se leagănă ușor în bătaia vântului. Până la urmă, animalele o descoperă, desigur. „Vreau să fie a mea!“ e primul gând al fiecăruia. Niciunul nu ezită, niciunul nu-și pune întrebări. Trebuie doar să pună gheara, laba, copita sau ciocul pe frunza de aur. Acum.

O pasăre se repede prima, apoi o veveriță îi smulge frunza. Un șoarece i-o fură veveriței, dar o căprioară i-o ia șoarecelui. Căprioara se apucă să ronțăie frunza – dacă e de aur, trebuie să aibă un gust nemaipomenit – însă apare o vulpe. Pentru că toți vor frunza, o vrea și ea. Dar a mai rămas ceva din minunata frunză de aur? Doar fărâme spulberate de vânt.

Vremea trece și animalele uită de minunea care li s-a arătat. Vara se duce, toamna se duce și ea, apoi pădurea încremenește din nou în iarna cea lungă. Dar vine primăvara și totul renaște. Va zămisli din nou pădurea o frunză de aur? Nimeni nu știe.

Și dacă da, de data asta ce vom face?

Primăvara, frunzele au revenit. În scurt timp, totul s-a făcut verde. Verde-junglă, verde-dafin, verde-mușchi, verde-mentă, verde-pin, verde-avocado şi, bineînţeles, verde de sevă.

O veveriţă a ieşit din scorbură, adulmecând aerul. S-a auzit o pitulice: sfrrr, sfrrr, sfrrr! O broască a pornit în căutarea unui heleşteu bun. Şi primul clopoţel a înflorit în adâncul pădurii.

Cu atâtea noutăţi şi minunăţii, nimeni nu a observat ceva cât se poate de neobişnuit. Ceva care strălucea şi scânteia. O frunză de aur! Deodată, toţi şi-o doreau mai mult decât orice altceva pe lume. Dar cine putea ajunge primul la ea?