Din clipa in care simtise aurul, si margaritarele, si pietrele scumpe in mainile lui, el era deopotriva cu orisicine care avea si e gata sa-si apere cu viata avutul si sa curme viata celui ce vrea sa se atinga de el.

Nu prea stia Dutu ce are sa faca cu atata bogatie, dar nu se temea ca n-o sa stie ce are sa faca cu ea. Asta se gaseste usor!

Mai intai si mai intai, nimeni in lumea aceasta nu trebuia sa simta ca, om sarac, asa deodata a ajuns la mari bogatii – nici Stanca, nu! nici ea! Buna femeie, dar muiere, minte usoara, gura sloboda.

Pacat, dar asa trebuia sa fie!

Incetul cu incetul, pe nesimtite, trebuia sa-si scoata la iveala bogatiile.

„Am – zicea el in gandul lui – sa iau o parte si sa ma duc cu ea la Bucuresti, ca s-o prefac in bani. Apoi m-apuc de negot si castig, castig din ce in ce mai mult, prefacand incetul cu incetul intreaga comoara in bani. N-o sa-i treaca nimanuia prin gand ca nu din negotul meu m-am imbogatit.”

Asa veneau lucrurile prin chiar firea lor.

Ce adica l-ar fi putut impinge sa se dea de gol?