În ce greutate mă aflu eu acum, încercând să-mi descurc amintirile minunatei mele tinereți. Minunată, fiindcă așa mi s-a înfățișat de câte ori mă întorceau gândurile spre dânsa; dar iată că de-abia a început condeiul să-mi alerge pe hârtie și îmi dau seama că minunea era mai mult în mine, și că în afară de mine lucrurile nu se arătau în realitatea lor decât foarte rar sub strălucitele culori cu care le îmbrăcase imaginația mea, biciuită atât prin noutatea senzației cât și prin influențe speciale de ordin estetic sau literar, de care nici un începător nu se poate libera în momentele formării sale intelectuale. Regăsindu-mă după 20 sau 30 de ani în contact cu aceleași lucruri, am putut să-mi dau seama de toată importanța unghiului de viziune sub care înregistrăm senzațiile, și că pe cele mai amăgitoare și pe cele mai scumpe le-am făurit de multe ori aproape numai noi înșine, în laboratorul conștient sau subconștient al închipuirilor noastre.

Nu e om trecut de 50 de ani care să nu ofteze după frumusețea și bunătățile vremurilor din tinerețea lui, dar dacă ar încerca să-și precizeze mai de aproape regretele ce ar mai rămâne din ele? Fiecare din noi, când ne fură gândul și ne duce înapoi, departe, revedem sau ne închipuim că revedem lucruri minunate, dar când din întâmplare ne izbim de unele din acele lucruri minunate, întâmplător rămase neschimbate — de un monument, spre exemplu, sau de un chip zugrăvit, sau de o priveliște — ne dăm seama că minunea era în noi, în tinerețea noastră. Câți n-au crezut că între 18 și 25 de ani au cuprins o lume în brațele lor și n-au rămas mai târziu decât cu puțină spumă pe mâini!

Din lumea tinereților mele, care pentru mine a însemnat atât de mult, voi încerca să povestesc cu sfială și pe scurt câteva amintiri, căci oricât de scăzute în interes ar putea fi pentru cititorii mei, vor contribui și ele la cunoașterea generației din care fac parte și de pe urma căreia tot a rămas ceva.

Constantin Argetoianu (1871-1955) a fost un om politic român, care a deținut funcția de cel de-al 41-lea președinte al Consiliului de Miniștri al României (între 28 septembrie 1939 și 23 noiembrie 1939). Unic descendent al unei familii boierești înstărite din Oltenia, Argetoianu a dobândit o licență în drept și un doctorat în medicină la Paris, însă a urmat o carieră în diplomație, unde a activat până în 1913, când a intrat în politică. S-a alăturat inițial Partidului Conservator, însă a trecut de-a lungul carierei sale politice prin multe partide, deținând portofoliul ministerial în diferite guverne. Argetoianu a fost ales cu puține întreruperi în Parlament, deținând președinția Senatului între 1938 și 1939.

Întemeietor alături de Alexandru Averescu al Ligii Poporului, i-a revenit ca ministru de justiție în Guvernul Averescu sarcina ingrată de a reprezenta România la Tratativele de pace de la Buftea cu Puterile Centrale și de-a semna Tratatul preliminar de pace (1918). În 1920, a fost confruntat din poziția de ministru de interne cu prima grevă generală din istoria României și cu atentatul lui Max Goldstein asupra Senatului. În anul următor Argetoianu a declanșat represaliile împotriva Partidului Socialist Român.