Pentru o persoană particulară și care toată viața a preferat să fie particulară, refuzând orice rol public, pentru un om ajuns, în această preferință a sa, destul de departe, inclusiv departe de patrie, căci e mai bine să fii ultimul ratat în democrație decât martir sau stăpânitor al gândurilor în despotism – pentru un asemenea om, deci, apariția bruscă la această aulică tribună reprezintă o mare stângăcie și încercare.

Această senzație este agravată nu atât de gândul la cei care s-au aflat aici înaintea mea, cât de amintirea celor care au fost ocoliți de această onoare, a celor care nu au putut vorbi, cum se spune, „urbi et orbi” de la această tribună și a căror tăcere caută parcă și nu-și găsește intrarea în noi.