L-am întâlnit pe istoricul Gheorghe Anghel, pentru prima dată în carne și oase, în biblioteca Muzeului Unirii, unde venea pentru a-și aprofunda cercetările, dar, mai ales, pentru a depăna amintiri. Până atunci îl știam „din cărți”, din bibliografia despre cetăți medievale și, în special, despre istoria orașului și cetății Alba Iulia. Condiția mea de fiu „adoptiv” al Alba Iuliei, deopotrivă etnografic și intelectual (fiind de obârșie extra-carpatică, iar buchiile istoriei deprinzându-le la Cluj), mi-a sporit apetitul pentru a descoperi istoria muzeului și a orașului. Astfel, întâlnirea cu Gheorghe Anghel a fost providențială. N-aș fi putut găsi un dascăl mai priceput care să mă însoțească în trecutul pe care-l voiam deslușit.

Bucuria întâlnirii cu un martor al trecutului, despre care știam că fusese mai bine de două decenii director al muzeului, a fost amplificată de poveștile, evenimentele și personalitățile pe care Gheorghe Anghel le pomenea în dialogurile noastre fortuite. Aveam în față un actor al istoriei orașului și muzeului, care-i cunoscuse pe Ion Berciu, (re)ctitorul muzeului la sfârșitul anilor ’30, veteranii Unirii - în frunte cu Tiron Albani și Eugen Hulea, pe profesorii clujeni Constantin Daicoviciu, Ștefan Pascu sau David Prodan; fusese implicat în organizarea semi-centenarului din 1968, îl ghidase pe Nicolae Ceaușescu, colaborase îndeaproape cu episcopul Emilian Birdaș și condusese muzeul în anii tulburi ai comunismului terminal. Invitația adresată lui Gheorghe Anghel, de a povesti pe îndelete despre propria-i viață și carieră profesională, în contextul mai larg al istoriei muzeului și orașului Alba Iulia, a venit de la sine. Instrumentarul și metodologia istoriei orale erau cele mai potrivite pentru a developa un trecut ce se cerea rostit. Astfel, în lunile august-octombrie 2020, am realizat patru interviuri audio-video, fiecare de aproximativ două ore, cu Gheorghe Anghel, la Sala Unirii (aripa de Nord). (din „Introducere”)