Descris de autorul însuși drept „poem epic în proză”, Suflete moarte (1842) este un roman unic în literatura clasică și un punct de reper în scrierea de expresie rusă. Romanul reflectă viața în Rusia feudală, stilistic îmbinând realismul obiectiv cu elementele de absurd, dar și comicul, frizând grotescul, cu nuanțele tragice. Pavel Ivanovici Cicikov, „consilier de colegiu, boier”, așa cum se prezintă întotdeauna, are ideea genială de a se îmbogăți rapid printr-o înșelătorie: va cumpăra „suflete moarte” de iobagi – al căror deces nu a fost încă declarat, figurând deci în continuare ca persoane vii –, pentru care proprietarii încă sunt nevoiți să plătească taxe către stat, și le va revinde apoi. Deși nu s-a dat niciodată înapoi de la câștiguri necinstite, Cicikov este convins că de această dată are să folosească banii ca să își cumpere pământ și să devină și el moșier respectabil. Unii dintre cei întâlniți în călătoriile sale sunt cuceriți de manierele impecabile și de carisma boierului nou-venit, alții acceptă tranzacțiile propuse conștienți fiind de infracțiunea comisă. Cu toții însă conturează un tablou picaresc și totodată tragic, așa cum nu mai există în literatură.

Pentru publicul român, Suflete moarte apare acum în imprintul „Clasici ai literaturii” beneficiind de o nouă traducere, semnată de Anca Irina Ionescu, și de o prefață scrisă de Antoaneta Olteanu.

„Gogol era o ființă stranie, însă geniul este întotdeauna straniu.” Vladimir Nabokov

„[Gogol este] la fel de necesar precum e lumina.” Flannery O’Connor

„[…] în Suflete moarte, […] Gogol ne-a arătat că în spatele oricărui lucru care stârnește râsul se ascunde nu o comedie, ci o tragedie.” Ivan Panin

„Atunci când [...] s-a abandonat, zăbovind pe marginea prăpastiei interioare, [Gogol] a devenit cel mai mare artist pe care l-a dat Rusia până acum.” Vladimir Nabokov