Această scurtă trecere critică în revistă a ceea ce este considerat în mod obişnuit a fi eschatologie creştină ne-a adus mai aproape de ceea ce se poate şi ceea ce nu se poate aştepta de la acest volum final al Teodramaticii. Dar mai este cu adevărat nevoie de acest volum?

Întrebarea de ce mai este nevoie, după prezentarea „acţiunii” teodramei, de o prezentare specială a „actului ei final” pare justificată, pentru că acţiunea însăşi nu ar fi putut fi deloc prezentată fără dezvăluirea motivului ei ultim – acel din ce în ce mai mult al rezistenţei lumeşti împotriva unui din ce în ce mai mult al iubirii divine întrupate. Întrucât acest motiv nu era unul static, ci determina desfăşurarea dinamică a dramei, deznodământul trebuia să devină şi el vizibil, să fie cel puţin sugerat: el se afla fundamental în cruce, ca asumare a acelui din ce în ce mai mult al rezistenţei opuse divinităţii.

Adevăratul „Lucru Ultim” este viaţa triunică a lui Dumnezeu revelată în Isus Hristos, acest Omega implicând, fireşte, şi un Alfa, ceea ce este în fiecare acum mereu prezent ca primul şi ultimul. Ce altceva este aceasta decât Fiinţa prin excelenţă, în afară de care nu poate exista „decât nimic”, dar în cadrul căreia există acea vitalitate misterioasă dezvăluită prin revelaţia hristologică, astfel încât tot ceea ce provine din Fiinţa absolută trebuie să poarte pecetea ei, iar revelaţia ne oferă accesul la viaţa originară a lui Dumnezeu? Teodrama în (actul şi) aspectul ei final poate fi doar trinitară.

TEODRAMATICA. Structura operei

I: Prolegomene

II: Dramatis Personae. Omul în Dumnezeu

III: Dramatis Personae. Persoanele în Hristos

IV: Acţiunea

V: Deznodământul