Atunci când este ascultător, copilul este lăudat de părinţi, de profesori, de toată lumea; în schimb, atunci când este jucăuş, copilul este condamnat. Chiar dacă dorinţa de a se juca este complet inocentă, el este condamnat, căci părinţii simt în ea pericolul potenţial al revoltei. Ei se tem că dacă progeniturile lor vor creşte într-o deplină libertate de a se juca, ei vor deveni nişte rebeli, nu vor mai putea fi aduşi cu uşurinţă la starea de sclavie, nu vor mai putea fi transformaţi în nişte roboţi, nu vor mai putea fi înregimentaţi în armate, gata să lupte şi să ucidă, gata să se autodistrugă.

Copilul rebel va creşte şi va deveni un tânăr rebel. Acesta nu va mai putea fi forţat să se căsătorească cu cine vrei tu, să-şi ia slujba pe care i-o doreşti tu, să îţi împlinească toate dorinţele şi aspiraţiile tale neîmplinite. El va merge pe propria sa cale, îşi va urmări propriile sale dorinţe, nu idealurile altora.

Din toate aceste motive, spiritul jocului este sufocat de timpuriu în copii, rădăcinile sale sunt smulse încă de la început, pentru a nu deveni prea puternice. Părinţii nu îi permit copilului să îşi manifeste propria natură, şi astfel, încetul cu încetul, copilul din interior moare. Acest copil mort din interiorul fiinţei ucide treptat simţul umorului; oamenii nu mai ştiu să râdă din toată inima, nu mai ştiu să se joace, nu mai ştiu să se bucure de lucrurile mici ale vieţii. Ei devin atât de serioşi încât în loc să se dilate, viaţa lor se contractă.