E vară aici la mare, căsuțele de baie multicolore de pe plajă strălucesc în lumina soarelui. Stefan Zweig e așezat într-o logie, la etajul trei al unei case albe ce dă spre bulevardul larg din Ostende. Privește marea. La asta a visat întotdeauna, la această vastă priveliște asupra verii, asupra golului, scriind, contemplând. La etajul de deasupra locuiește secretara lui, Lotte Altmann, care de doi ani îi este și iubită, ea va coborî de îndată și va aduce mașina de scris, el îi va dicta Legenda sa, revenind mereu într-unul și același punct, unde se poticnește, de unde nu mai știe cum să continue. Așa merg lucrurile de câteva săptămâni deja.
(…) Stefan Zweig în vara lui 1936. Privește marea prin ferestrele mari și se gândește cu un amestec de emoție, reticență și bucurie la comunitatea refugiaților, căreia i se va alătura și el curând din nou. Viața lui a fost, până cu puțini ani înainte, o unică, mult admirată, mult invidiată ascensiune. Acum se teme, se simte legat cu sute de obligații, sute de lanțuri invizibile. Nu există nici o soluție, nici un reazem. Există însă această vară, în care totul are să se schimbe din nou. Aici, pe acest bulevard atât de larg, cu casele lui albe, somptuoase, cu marele cazinou, acest fenomenal palat al norocului. Atmosferă de vacanță, exuberanță, înghețată, umbrele de soare, trândăvie, vânt și căsuțe multicolore de scânduri.
Volker WEIDERMANN