Rareori in ultima vreme am avut o bucurie atat de completa ca la lectura micului, dar densului roman «Patima» de Mircea Micu.
In mod sigur nu numai pentru ca am regasit peisaje spirituale familiare – pusta aceea misterioasa pentru prima data intuita genial de Slavici – ci pentru ca, o data in plus, un talent autentic certifica infinitele valente ale realismului”.

Unul din singuraticii si cei mai dragi oameni ai vietii mele este poetul, prozatorul, ironistul si mai presus de toate acestea, omul Mircea Micu.
Dupa parerea mea natanga de vis de noapte, de cosmar fericit, el este el clontul varat in realul vietii mele din viata petrecuta a lui Eminescu, a lui Slavici si a lui Caragiale.
Acestia neputand sa moara, nemuritori in cuvinte fiind, deci neputand sa moara ca fapturi, l-au trimis pe al lor Mircea Micu, pasare cu trei aripi, ca sa ne zapaceasca cu frumusetea de-a avea un caracter fix.
De stau si sunt linistit, pe toate vanturile cu zapezi le numesc Mircea.