Aveți în mână al doilea titlu al lui John Taylor Gatto în limba română, după isprava anterioară a Editurii Anacronic cu volumul Cum suntem imbecilizați (2016). Dacă nu v-ați mai întâlnit până acum cu scrierile lui (sau dacă nu l-ați văzut în vreunul din multele video-uri disponibile la liber „pe net” – câteva excepționale, multe foarte bune și toate utile), atunci trebuie să vă îndemn să vă puneți o mică centură existențială de siguranță. Adică să vă pregătiți să descoperiți – fără a vă panica – fața mai puțin văzută și discutată a sistemelor publice de învățământ moderne. Ca precizare de la bun început, Gatto face distincția între educație (acel proces firesc, omniprezent, permanent de îmbunătățire a sinelui, care poate avea și componente sau etape mai formalizate sau structurate și instituționalizate) și școlarizare – să-i spunem – procesul formal efectiv instituționalizat ca atare prin care se pretinde la nivel social că se livrează și transmite din generație în generație cea mai consistentă și relevantă parte a educației. Ba chiar putem spune că întreaga sa operă argumentează în favoarea ideii – experimentată de el pe propria piele timp de circa trei decenii ca profesor în mai multe școli din zona New York-ului – că școlarizarea s-a transformat în dușmanul și groparul educației.

Veți fi invitați să contemplați cu Gatto că „tot ceea ce știați despre școală este greșit”. Că sistemele moderne publice (în sensul de „deținute de stat” sau controlate sever de acesta) de învățământ, departe de a fi arene de împărtășire a luminii în mințile și inimile copiilor și tinerilor, sunt în primul rând scheme asistențiale pentru un contingent important de forță de muncă, între care profesorii sunt doar o mică parte, și probabil cea mai respirabilă (restul leviatanului educațional constând în miniștri, secretari de stat, inspectori generali și inspectori simpli, directori etc.; de asemenea, și dintr-o serie de agenți economici sau corporații care se conectea- ză la sistemul educațional din postura de furnizori ai diverselor resurse sau servicii de care acesta are, sau pare să aibă, nevoie: firme de testare, de certificare, de catering, imobiliare și construcții, birotică și consumabile, IT etc.). Că școala se predă în mod sigur numai pe sine însăși (Gatto: „în școală se predă școlarizarea”) – în esență înregimentare, mediocritate, plictis, standardizare, spirit gregar, obediență, împătimire în turmă, compartimentare mai mult sau mai puțin artificială a disciplinelor și a timpilor dedicați studiului acestora, dezinteres etc. Că școala a devenit tot mai mult o prelungire artificială a copilăriei sau adolescenței (în sensul lor mai puțin roz, de imaturitate, inconsistență, potențial pur lipsit de actualizări folositoare), un „acvariu uman” de deconectare de la lumea reală. Sau mai rău, un mic penitenciar juvenil în care încet, dar sigur, nici măcar siguranța fizică nu va mai putea fi garantată (darămite cea sufletească sau mintală). Și nu în ultimul rând, veți fi invitați să căutați împreună cu autorul buzunarele societale în care s-a mai refugiat educația persecutată în sistemul de școlarizare: în familie, în comunitate, în biserică, în forme instituționale pe dispa-riția cărora sistemul actual conta cumva (colegii de arte liberale sau grammar schools, de pildă) sau pur și simplu pe piața liberă (mă gândesc aici la fervoarea contemporană a tinerilor părinți de a-și da copiii să încerce, cu mai multă sau mai puțină perse-verență, orice le-ar putea deschide apetitul și abilitățile pentru un anumit domeniu: înot, tenis, schi, șah, dans, balet, teatru, astrofizică distractivă, pictură, limbi străine etc.; tot aici putem include terapia educațională de șoc prin care trec tinerii care intră pe piața muncii mai devreme sau mai târziu, în primele luni de angajare). (Fragment din prefața semnată de Mihai-Vladimir Topan)