Acest volum aduce împreună un număr de articole scrise şi publicate de autor în ultimii ani. Textele incluse se concentrează mai degrabă asupra vieţii actorilor implicaţi în acest fascinant spectacol (merveilleux spectacle, cum ar fi spus Breton, care a susţinut dintotdeauna că aceasta a fost sintagma-cheie a suprarealismului), asupra trăirii experienţei suprarealiste mai degrabă decât asupra interpretărilor teoretice, critice, hermeneutice, filosofice sau psiho-sociale ale „modernităţii extreme” (cum le place unora să numească avangarda). Autorul este de părere că o abordare pur „teoretică” a subiectului nu-i va permite cititorului să înţeleagă mai bine natura suprarealismului de după cel de Al Doilea Război Mondial şi cu atât mai puţin să contureze mai clar portretele celor grupaţi în această reuniune de singurătăţi care a fost grupul numit, mai târziu, „Infra-Noir”. La urma urmelor, „întrebarea pe care mi-am pus-o” – spune Michael Finkenthal în Introducerea sa – „era dacă suprarealismul românesc postbelic nu a reprezentat un fel de sincretism născut dintr-un dialog cu diverse grupuri mai mult sau mai puţin omogene, un super-égrégore sau mai degrabă poate un pseudomorfism al unui neo-gnosticism întârziat”.