Din cele mai vechi timpuri, în procesul anevoios al creației, oamenii de artă (poeți, prozatori, pictori, sculptori, muzicieni etc.) au implorat ajutorul muzelor. Rolul lor era deosebit de important, deoarece ele declanșau mecanismul complex și dificil al inspirației. Spre deosebire de antici, artiștii moderni nu își mai caută muzele în mitologie, ci în contemporaneitate.
De aici apariția câtorva faimoase povești de dragoste, care au generat o serie de opere nemuritoare, în măsură să învingă vitregiile timpului. Lucrarea de față își propune să analizeze o serie de povești de dragoste celebre din literatura română, de la cunoscuta poveste de dragoste dintre Eminescu și Veronica Micle, până la iubirea târzie, dar la fel de vie (deși mai puțin romantică) a lui Emil Cioran pentru mult mai tânăra Friedgard Thoma. Pasiunea trăită de autorul Silogismelor amărăciunii vine să demonstreze faptul că sentimentele nu țin cont de numărul anilor și că omul rămâne o ființă sensibilă și simțitoare chiar și la senectute. Pe parcursul investigației, ne-a interesat în ce măsură iubirea a marcat destinul unor mari creatori. Mai mult, am urmărit maniera în care iubirea se transformă (sau nu) în subiect literar, stimulând inspirația creatoare. Adică felul în care evenimentul real se transfigurează în opera de ficțiune.
Studiul de față reprezintă un voiaj inițiatic în sfera literaturii de frontieră, cu accent pe corespondența de dragoste, memorialistică și interviuri. Pornindu-se de aici, în unele cazuri, se ajunge și la sfera romanului. Memorialistica, epistolarul, jurnalul intim ne introduc în culisele literaturii, făcându-ne să cunoaștem mai bine omul care a creat opera, dezvăluind mobilurile evenimentelor și raporturile reale dintre scriitorii unei epoci. în ciuda curiozității firești de a afla cât mai multe despre biografia autorilor investigați, nu ne-au interesat aspectele de suprafață, picanteriile, ci maniera în care marile pasiuni au generat sau nu opere de valoare.

Gheorghe Glodeanu