Patriarhul Pavle a fost o adevărată lumină duhovnicească. El a arătat prin pilda sa cum să ac­­ţio­nezi şi la ce să aspiri în vârtejul ispitelor vieţii, cum se cuvine să crezi în veşnicia Binelui şi care este calea spre ea. Era în strânsă legătură cu cerul, a fost trăitor al cerului pe pământ. Și totuşi, unul dintre noi.
Cuvintele Patriarhului Pavle sunt pătrunse de teologia or­­to­­doxă, de înțelepciunea sa, de o mare experiență duhovnicească; ele conțin lecţii de folos pentru suflet, lecţii care arată unde duc drumurile cele largi ale vieţii și unde duc cărările ei înguste. Cuvântul lui este lapidar și clar, bine gândit – cuvânt care ne renaște. Îl îndeamnă pe om, care adeseori este fermecat de vana şi neîntemeiata sa cunoaştere şi luminare, însă îndepărtat de izvorul adevărului, să se țină de rădăcinile sale, de obârşia sa, de cunoașterea duhovnicească, să nu se abată de la adevărul cel veşnic.
Statura duhovnicească a Patriarhului Pavle n‑a putut și nu poate rămâne ascunsă. Aşa stau lucrurile când e vorba de oamenii mari, înmiresmați de sfințenie, cu plinătate de har, din ale căror cuvinte te poţi adăpa și hrăni duhovniceşte, de la care ai ce învăța, care ar trebui să ne fie cu adevărat pildă. Dintr‑un asemenea om strălucește sfințenia, fiindcă sfințenia nu se poate ascunde. Așa cum nu se poate ascunde cetatea când stă pe un vârf de munte. Ase­menea oameni sunt cu adevărat lumina lumii (Matei 5, 14).