Domnisoara Christina. Sarpele

"Recitesc, pentru o noua editie, Domnisoara Christina. Sunt surprins de valoarea ei. Cartea aceasta, pe care n-o mai rasfoisem din 1936, cand am scris-o si publicat-o, mi se parea ratata, sugestionat si eu de corul criticilr si a unora dintre prieteni, care o considerau fie perversa, fie erotica, fie de un fantastic factice.

Azi imi dau seama ca ma inselasem si sunt sigur ca, in douazeci sau cincizeci de ani, cartea aceasta va fi redescoperita. Unii nu inteleg de ce Simina are noua ani; precocitatea ei erotica ii dezgusta. Dar tocmai pentru a face limpede faptul ca Simina e o posedata, o demonica, i-am dat varsta de noua ani. La paisprezece-cincisprezece ar fi avut aerul unei precocitati maladive, dar in ordinea fireasca a lucrurilor - tocmai ce voiam sa evit."

La tiganci. Nuvele fantastice

La capatul lecturii, sa recapitulam motivele si elementele recurente in cele sase nuvele. Se retine, inainte de orice, aura de mister, atmosfera plina de suspans care caracterizeaza toate evenimentele, sentimentele si emotiile personajelor, ce par sa se afle mereu in asteptarea a ceva aflat dincolo de ele, ceva ce poate sa se intample sau poate sa nu se intample si care, in orice caz, le va proiecta intr-un alt plan ontologic.
Aceasta atitudine are, in mod firesc, implicatii in ceea ce priveste viziunea asupra timpului conceput, augustinian, ca un fel de distentio animi, adica o extensie a sufletului. [...] Acest joc cu timpul imbraca, practic, forma unei anamneze care, in filosofia platoniciana se stie ca reprezenta calea prin care sufletul capata acces la sfera ideilor, asadar calea cunoasterii prin excelenta. [...]

Romanul adolescentului miop

Mircea Eliade scrie prima sa carte, Romanul adolescentului miop, la 17 ani (in 1924), prezentand-o insa nu ca un roman, ci ca povestirea unei incercari ratate de a scrie un roman, desi se intituleaza… roman. Ultima lui fraza este totodata si prima: „Pentru ca am ramas singur, m-am hotarat sa incep chiar azi Romanul adolescentului miop”. Acest fapt confera textului deja parcurs de cititor o structura circulara si paradoxala, romanul fiind simultan finit si in curs de finalizare, organizat si haotic. […] Scris in 1928, la 21 de ani, Gaudeamus (Sa ne bucuram) continua Romanul adolescentului miop (1924-1925) si este la fel de strans legat de toate textele scrise de Mircea Eliade in aceeasi epoca, precum precum precedentul. Biograficul intersecteaza deci in continuare literatura, ca si eseurile frecvente din presa, cateva in fiecare saptamana si scrise mereu cu bogata informa?ie si fervoare spirituala. De-aceea citim azi Gaudeamus, un roman autobiografic, nu numai ca o continuare la primul sau roman, ci si in contextul eseurilor din ziarul Cuvantul, unde Eliade era acum invitat sa colaboreze de catre profesorul lui de la Universitate, filosoful Nae Ionescu. Sa nu uitam apoi ca Eliade isi scria in acelasi timp si Jurnalul, din pacate pierdut intre timp, dar si ca respectivul context autobiografic din opera sa se va largi treptat nu numai cu viitoarele sale Memorii, publicate mai intai in franceza, cum am mai spus, sau coresponden?a, ci si cu multe alte romane despre sine, precum Maitreyi, dar si, mai tarziu, din nou despre genera?ia sa, Intoarcerea din rai (1934) si Huliganii (1935), scrise cu aceeasi obsesie de-a o portretiza documentat ca deosebita in istoria culturii romanesti. Sorin Alexandrescu