„Celălalt tren pornise deja. Se vedea după mișcarea lentă a roților. De pe scări sări o femeie și alergă spre vagonul pe care eram eu. Ca la o poruncă, fără voia mea, aproape instinctiv, am început să cobor. Și trenul meu se urnise. Spre mine alerga o femeie cu părul cărunt, îmbrăcată în negru. În urma ei au fost aruncate, pe fereastră, două papornițe care s-au rostogolit pe peronul dintre linii. De pe scara vagonului, era să sar peste ea. M-am oprit la un pas-doi înaintea ei. Ne uitam unul la altul. Îi vedeam ochii puternic deschiși și privind spre mine neîncrezători. Buza de jos tremurând uşor. Nu știam cine e femeia aceea mică, cu părul cărunt și îmbrăcată în haine cernite. Nu ne urneam din loc niciunul, parcă să nu stricăm visul, căci nu putea fi realitate. Ceea ce rămăsese între liniile gării, după plecarea celor două trenuri: doi oameni care stăteau încremeniți, unul în fața celuilalt, ca două statui.“ Boris Rozescu